Povestea unei fetițe oarecare

De obicei poveștile sunt povești, adică fără bază reală, pure fabulații, menite să dezvolte imaginația cititorului. Între mii și mii de astfel de istorisiri există însă o poveste, atât de reală, încât mie uneori mi se pare a fi pură imaginație. O poveste care, deși simplă, neavând nimic spectaculos în derularea ei, are totuși o forță și o gingășie demne de invidiat, fiindcă a rezistat celui mai de temut dușman, timpul.

Odată, demult, în vremuri de mult apuse, a existat o fetiță ușor timidă și plină de frici, care a trebuit să părăsească o lume familiară ei și să pătrundă într-una nou-nouță, complet diferită de cea cu care era obișnuită, o lume plină cu tot felul de provocări. O fetiță a cărei viață de până atunci gravita constant în jurul cuvântului adaptare. Știa intuitiv că nu-i va fi ușor nici în acest univers în care aterizare, fără să înțeleagă prea multe, dar ferm convinsă că avea să-i fie mult mai bine decât până acum.

Iat-o pe acea fetiță în toamna anului 1991, pășind timid, dar cu un sac de vise, pe poarta unui liceu proaspăt înființat, postcomunist, în orașul în care se mutase de curând. Iat-o intrând pe ușa unei săli de curs oarecare, privind curioasă noua realitate, complet străină, căreia trebuia să se adapteze. Din nou. Nu cunoștea pe nimeni, nu știa unde se situează ea în toată povestea asta, habar n-avea ce trebuia să facă de acum încolo sau unde va duce acest drum. Din mijlocul clasei însă, i-au zâmbit doi ochi mari, plini de căldură. Au invitat-o lângă ei, pe rândul din mjloc, banca a patra. Astfel fetița descoperea pentru prima oară o axă fixă, stabilă, în acel nou univers. Acei ochi aparțineau viitoarei colege de bancă, o fetiță care avea s-o iubească și s-o primească în viața ei pentru totdeauna. Apoi în timp, fiecare dintre ele și-a urmat firul propriei povești de viață, s-au căsătorit, au făcut copii, au călătorit, au avut propriile experiențe de viață, au râs, au plâns. Legătura stabilită între ele însă, nu s-a destrămat niciodată, chiar dacă uneori nu vorbeau perioade lungi de timp, ele au  continuat să se caute reciproc, să știe una de cealaltă. Atunci când au putut, au petrecut timp împreună.

Tot atunci, fetița din poveste a avut parte de altă experiență, tot într-o sală de clasă a aceluiași liceu. De data aceasta alta, diferită, cu pupitre albe, curate și întregi. Albul mobilierului o fascina, la vremea respectivă era un lux, toate băncile școlare erau maro spre pământiu, rupte, scrijelite, incomplete. Iubea albul acela, era pata de nonculoare dintr-un cadru fad, auster. Atât de mult încât într-o zi a descoperit cu stupoare că albul pur fusese întinat de niște însemnări în creion al elevului care învăța în schimbul de dimineață. Fetița avea ore după amiază, iar cel care profanase puritatea albului ei atât de drag, merita fără doar și poate o mustrare. Una ingenioasă, desigur. Fetița a șters banca apoi i-a scris mare, citeț „Dacă vrei să copiezi, folosește copiuță, nu mai mâzgăli banca!!” Nu mică i-a fost mirarea când a doua zi, a primit un răspuns, în aceeași manieră. A urmat un lung șir de corespondență „bancară”, care ulterior s-a mutat pe coli de hârtie, rupte din caiete. Între timp, fetița a cunoscut elevul buclucaș. Era tot o fetiță, cu un scris de mână exemplar, pe care îl admira de fiecare dată. Și-au scris mult timp, drame existențiale din viața de liceu și povești de iubire neîmpărtășite. Au făcut-o pe perioada întregului liceu, amândouă strângând o colecție impresionantă de scrisori atipice, înmânate de cele mai multe ori personal. Astfel, cele două fetițe au devenit și ele prietene. O relație atât de specială s-a creat între ele, încât atunci când fetița din poveste s-a căsătorit, a ales-o pe ea să-i fie nașă de cununie. Aceasta a acceptat cu mare bucurie, apoi peste doi ani, a devenit și nașa de botez al primului ei copil.

Mă veți întreba ce s-a mai întâmplat oare cu acea fetiță și prietenele ei? Au mai ținut legătura, s-au mai văzut, au mai știut una despre cealaltă?

Iată și finalul poveștii, deși eu sunt ferm convinsă că nu este acesta.

Într-o banală, dar senină zi de ianuarie a anului 2021, fetița de atunci a hotărât că vrea să admire împreună cu ele un superb răsărit de soare, să sporovăiască despre viața lor, să bea un ceai cald de plante aromatice, să-și zâmbească reciproc și să se bucure de privilegiul de a le avea pe amândouă în viața ei. Ce binecuvântare! Ultima oară când a avut ocazia să facă acest lucru a fost la finalul banchetului de absolvire a liceului, în zorii dimineții, dar ea plecase mai devreme. N-a fost să fie.

În toamna acestui an se împlinesc exact 30 ani de la nașterea celei mai frumoase și trainice povești de prietenie, o viață de om aș îndrăzni să spun, dintre o fetiță oarecare și cele două prietene ale sale.

Acea fetiță sunt eu.

credit foto: Cristina Baban (în fotografie suntem noi trei, eu în mijloc)

PS: am privit fotografia minute bune, nostalgică, zâmbind la amintirile numai de noi știute.

 

 

Fabiola Ion

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

10 thoughts on “Povestea unei fetițe oarecare

    • Fabiola Ion

      Daaa! Cu una dintre ele mă văd zilnic, prin natura serviciului. Da, ar fi tare fain ideea cu pozele, uite, nu mi-a trecut prin cap. Ar fi super una identică, peste alți 30 de ani. Păcat că nu e de aproape și cu fața. Poza asta e făcută de către o amică, face parte dintr-un cadru mai larg.

  1. Ungureanu Ramona

    Fabiola, draga mea, dar cat de frumos ai scris, m-ai emotionat teribil si-ti multumesc! Am stiut ca scrii, dar asa de frumos!!! Ce fain ca ne-avem una pe alta!💙

    • Fabiola Ion

      Suntem niște norocoase, eu așa cred! O prietenie atât de lungă ne onorează pe amândouă, iar eu una mă simt binecuvântată că te am în viața mea! ❤️

Lasă un răspuns